Negrul cernelii exprima, în felul ei, mâhnirea gândului meu când, fără să vreau, evoc un trecut cate nu este numai al lui. Căci, pe acea uliţă ce apare în amintirile lui atât de însorită și de primăvăratică, în viziunea mea de astăzi parcă e toamnă târzie, plouă și cade lapoviţă. Mi se pare că natura însăși, cu pământ și cer, s—a pus să îngroape ceva, și nu izbutește. Căci peste tot Ce a fost și nu mai este astăzi din acea uliţă au rămas aceste pagini, mai trainice decât lucrurile ce ni se par netrecătoare, decât natura ce ni se pare eternă. Minunea fără de seamăn a scrisului poate realiza, iată, miracolul trecerii unei uliţi ”umilă și neștiută", de acum 50— 60 de ani, în sufletul copiilor și adolescenţilor de astăzi cu toată prospeţimea și viaţa ei, cu simțămintele care o înviorau odinioară. Fiecare om și—a avut în copilărie uliţa lui, sau drumul lui de ţară care duce în Țarnă. Căci aceasta ne—a fost tuturor primul univers mai larg, după cel încercuit al odăiţei noastre după geamul cu magie de televizor, prin Care am privit zile întregi afară o lume întreagă, spre care aspirăm și care ni se părea inaccesibilă, ca o lume de basm. Uliţa a satisfăcut, cea dintâi, elanul și dorul de aventura al celor dintâi clipe în care am luat cunoştinţă de conştiinţa noastră și am intuit fără spaimă, ci doar cu visare, dimensiunile universului înconjurător, concentrate într—un microcosmos. Ulița copilăriei e aceea pe care a început să se desfășoare firul Ariadnei, firul călătoriei noastre prin viaţă, zadarnic, însă pentru a ne scoate din labirintul ei, în altă parte decât acolo unde se frânge pentru toţi. Toată încâlcirea de drumuri pe care le—am bătătorit, sau pe care am trecut o singură dată, aici își are capătul. Şi amintirea acelei uliţe ne—a urmărit mereu într—atât, de parcă totul e acelaşi drum, și tot ce—am rătăcit nu ar fi decât pentru a încerca să mai ajungem o dată acolo.