Principala dificultate de care s-au izbit toţi editorii operei lui Caragiale constă în sistematizarea acesteia pe categorii literare. Pe de o parte, graniţele dintre „schiţă“, „moment“, „notiţă“, „notă“, „notiţă critică“, „amintiri“, „povestire“, „nuvelă“ etc. (enumerarea reproduce fie titulatura volumelor publicate de autorul însuşi, fie pe aceea a foiletonului din Universul) sunt destul de labile, în ab - senţa unui criteriu obiectiv al departajării, cu aplicabilitate gene - rală şi obligatorie. Pe de altă parte, oscilaţiile în clasificare au fost alimentate de caracterul eterogen al volumelor apărute în timpul vieţii scriitorului, care includ texte ţinând de formule literare dife - rite. Dacă apartenenţa unora dintre acestea la un gen ori altul e doar discutabilă (în sensul că argumente pro sau contra pot fi – şi au fost – în egală măsură invocate de editorii ori de comentatorii operei caragialiene), în schimb altele în mod sigur contravin flagrant titlului sub care au fost reunite. Astfel, culegerea Schiţe uşoare (1896) cuprinde monologul 1 aprilie, tipărit ulterior de autorul însuşi în volumul de teatru din Opere complete (1908); în Momente (1901) sunt incluse câteva nuvele şi povestiri care, în viziunea scriitorului, constituie însă „momente“ exemplare de viaţă (La hanul lui Mân - joală, Cănuţă, om sucit, La conac, Două loturi, cu specificarea că doar aceasta din urmă face corp comun cu universul schiţelor); Schiţe nouă (1910) reuneşte, la fel, nuvele şi povestiri (Kir Ianulea, Mamă, Pastramă trufanda, Partea poetului, Calul dracului etc.); în schimb, sub titlul de Novele şi povestiri din seria de Opere complete, autorul adună unele texte aparţinând evident „momentelor“ (ca dovadă că toate figuraseră anterior în sumarul volumului de Mo - mente: Reportaj, Boris Sarafoff!…, Groaznica sinucidere…, Tren de plă - cere, Inspecţiune, 25 de minute, Art. 214). Şi exemplele pot continua. Ezitările autorului însuşi sunt, aşadar, evidente1 .