In vechea cetate a Londrei, într-o zi oarecare de toamnă din cel de al doilea sfert al secolului al şaisprezecelea, un copil pe care nimeni nu-1 dorea, se născu într-o familie săracă, ce avea numele de Canty. în aceeaşi zi, un alt copil englez se năştea într-o bogată familie cu numele de Tudor, care, îl dorea, însă. Toată Anglia, îl dorea, de asemenea. Anglia îl aşteptase atâta vreme, îl sperase, atâta timp rugase pe Dumnezeu să i-1 dăruiască, încât, acum, când sosise, poporul era aproape nebun de bucurie. Oameni care abia se cunoscuseră, se aruncau unii în braţele altora, se sărutau şi chiuiau de bucurie. Toată lumea era în sărbătoare: mari şi mici, bogaţi şi săraci, sărbătoreau, dansau, cântau, se înduioşau, şi acestea, de zile şi nopţi întregi. Ziua, Londra era feerică la vedere cu drapelele ei sclipitoare, fâlfâind la toate balcoanele şi pe vârful caselor; iar, în plus, cu minunatele sale cortegii. Noaptea, spectacolul nu era mai puţin frumos, cu focurile aprinse pe străzi, în jurul cărora oamenii jucau plini de veselie, în toată Anglia nu era vorba decât de noul născut, Eduard Tudor, Prinţ de Galles, care se odihnea învelit în satin şi mătase, fără cunoştinţă de întreg tapajul acesta; fără să ştie că nobili seniori şi doamne îl vegheau şi aveau, sau nu aveau, grijă de el.