Puiul de vulpe pe care micul Cantemir îl primi în dar de la nevasta frumoasă a pădurarului nu ştia să vorbească. Era spre sfârşitul iernii. Nici până la mijlocul lui aprilie el nu reuşi să înveţe vreun cuvânt. Micul Cantemir îşi spuse, că, probabil, acesta este adevărul despre vulpi, deşi el nu văzuse vreo vulpe mută. E drept, băiatul nu văzuse până în această primăvară niciun fel de vulpe. Dar în cărţile pe care le citise, vulpile vorbeau româneşte şi erau atât de viclene, încât reuşeau să înşele cu uşurinţă corbi, urşi şi alte vietăţi, ba chiar şi oameni. Oamenii câştigau întotdeauna; cu toate acestea, vulpile continuau să-i înşele în alte poveşti. Iată un amănunt la care micul Cantemir nu se opri. „Vulpile, îşi spunea el, au alte obligaţii. Cred că numai cele foarte înţelepte ajung să vorbească şi nu tocmai una foarte înţeleaptă s-o fi lăsat prinsă de nevasta pădurarului. Sau poate abia spre bătrâneţe reuşesc şi ele să îndruge vreo vorbă, două, iar pentru asta trebuie multă răbdare”.

Puiul adus în traista vărgată cu roşu, verde, negru semăna cu un căţel. Botul însă se ascuţea mereu, iar ochii străluceau atât de puternic, încât micul Cantemir se gândi să-l folosească noaptea în loc de lanternă. De când îşi dorea el o lanternă care să nu semene cu o lanternă! Într-o seară, după căderea întunericului, micul Cantemir ieşi din casă cu gând să mai dea o raită pe la culcuşul puiului de vulpe. Nu era lună. O singură stea, departe, cea mai de sus. Puiul de vulpe dormea în cuşca verde a câinelui Bob. În jurul gâtului avea o cureluşă subţire, prinsă cu o sfoară de belciugul uşii. Câinele Bob lipsea, fusese trimis la ţară, la bunici, era cam bolnav, trebuia să schimbe puricii şi să facă o cură de aer. Nu era frig, era o primăvară începută bine. Abia apucă băiatul să facă trei paşi şi întunericul se pierdu treptat în lumina unui soare de lapte, ascuns privirilor. Această lumină făcu nepreţuite pietrele drumului şi gardurile se legănau moi şi acoperişurile caselor cântau stins şi se uneau între ele ca nişte valuri inofensive, iar pământul pe care călca băiatul deveni atât de elastic, încât fiecare pas era un zbor şi o cădere încetinită, şi se auzeau fluiere de os, fluiere de fag, fluiere de soc şi un cimpoi cu foalele din piele de drac şi multe clopote de aramă fierbinte şi clopote de argint îngheţate. Prin nouri de sare şi ger ajungea muzica aceasta în urechile băiatului, sunete reci şi misterioase, ecoul celor mai adânci depărtări. Acum băiatul se afla sub cireşul de lângă poarta grădinii şi văzu cum, începând de la vârful vârfului, cireşul se acoperă cu brumă albă. Dar frig nu se simţea. Iar bruma se întindea stăruitoare, fără lăcomie, de neînlăturat însă şi, ajunsă la poale, se întoarse cu altă putere spre vârf, cuprindea mereu mai groasă creangă cu creangă. Băiatul alergă câţiva paşi înapoi.