O fată cenuşie cu jarul ochilor în plete negricioase, ca bălăriile sărate ale mării, a fost osândită odinioară să i se reteze capul cu securea, pentru o greşeală. Pe vremea din poveste, stăpânii puteau să scurteze viaţa cui pofteau, cu nejudecată, pentru că nici o judecată nu era mai dreaptă decât a lor. La necaz şi la chef, numai muzica şi sângele, amestecate, puteau să-i potolească şi nici o ispravă, nici bună, nici rea, atât se asemănau isprăvile bune cu isprăvile rele ale stăpânilor, nu se puteau trece, după rânduială, fără tăieri şi înjunghieri. Fata cenuşie a cerut stăpânului să o cruţe, făgăduindu-i să-i spuie seara poveşti, să-i legene cruzimea cu basme frumoase, dacă se va îmbuna să o ierte până la isprăvitul poveştilor ei; şi numai după aceea să o trimită gâdelui împărătesc. Împăratului i s-a părut făgăduiala plăcută. Dete porunci şi primi pe Fată la picioarele lui, să şadă pe o papură de catifea cusută cu aur şi să-şi depene, în auzul lui, furca de basme. În copilărie, Fata făcuse covoare, care începeau tot din furca de tors, se răsuceau în suluri şi gheme, se vopseau cu coji de copac şi buruieni fierte în vase de aramă, se prindeau în războaie şi, urzindu-se tari, se ţeseau, bătute cu pieptenele de fildeş.