Aţi auzit vreodată de Pădurea Burzee cea întinsă? Dădaca îmi cânta despre ea pe vremea când eram mic. Îmi cânta despre trunchiurile groase ale copacilor ce se înălţau spre cer unul lângă celălalt, despre rădăcinile ce se încolăceau pe sub pământ şi despre ramurile ce se împreunau deasupra, în văzduhuri. îmi cânta despre coaja zgrunţuroasă şi ciudată şi despre crengile noduroase; despre f runzişul bogat ce acoperea întreaga pădure cu excepţia ochiurilor prin care razele soarelui îşi croiau drum să atingă pământul formând nişte pete mici şi aruncând umbre ciudate şi curioase spre muşchii, lichenii şi mormanele de f runze uscate de primprejur. Pentru toţi cei ce se adăpostesc sub umbra ei, pădurea Burzee este atotputernică, grandioasă şi copleşitor de f rumoasă. Când vii dinspre pajiştile scăldate de soare şi intri în labirinturile ei, la început ţi se pare că e întunecoasă, mai apoi găseşti că e plăcută, urmând ca în cele din urmă să descoperi că e înţesată de bucurii nesfârşite. Sute de ani la rând, pădurea a înflorit în toată splendoarea ei, liniştea nefiindu–i tulburată decât de zgomotele veveriţelor neostoite, de mârâitul fiarelor sălbatice şi de cântecele păsărelelor. Şi cu toate astea, pădurea Burzee îşi are propriii ei locatari. M ai ales din pricina aceasta. La început, mama natura a făcut ca ea să fie populată de zâne, knooki, ryli şi nimfe. Câtă vreme va exista pădurea, ea va fi căminul, adăpostul şi terenul dejoacă al acestor fiinţe nemuritoare cumsecade ce sălăşluiesc nestingherite în adâncurile ei. Civilizaţia nu s–a atins niciodată de pădurea Burzee. Şi cu toate astea, stau şi mă întreb: o va face vreodată?