Cerul s-a întunecat brusc atunci când autobuzul a oprit cu un cârâit infernal în stație. M-am dat jos respirând ușurat, după ce vreo 40 de minute le-am petrecut într-o conservă de metal cu roți și geamuri. Am înțeles cum trebuie să se simtă boabele de mazăre într-o păstaie și nu seamănă deloc a prietenie, mai ales când fiecare boabă miroase a transpirație! Șoferul închide ușile, ambalează motorul și se îndepărtează turând la maxim motorul. Accelerează mai încet decât o broască țestoasă, lăsându-mă într-un nor de fum cu miros de motorină. În depărtare zăresc cu greu satul bunicilor, mic, pierdut în pustiul Dobrogei, îmbrățișat de terenuri agricole și fără drumuri asfaltate. Mirosul de pârțuri pe care îl simt acum nu este de la broasca țestoasă, din care tocmai am coborât mai devreme, ci de la ferma de păsări de lângă stația de autobuz. Pornesc agale pe drumul de pământ târând după mine sacoșa cu hainele mele pentru vacanța de vară. Nu, nu sunt singur! Apropo de asta, am zece ani și părinții nu mă lasă să merg nici măcar treizeci de kilometri cu autobuzul. De parcă aș pleca la București. Nu știu unde vine Bucureștiul, dar m-am uitat pe harta de la școală și este mai departe decât Oituzul. O cioară uriașă ne privește cu ochi flămânzi, apoi își scutură aripile și pleacă în zbor spre câmpurile din apropiere. Bine-a făcut pentru că nu mă simt în stare acum să mă lupt cu dragonii.