Sus, pe o columnă înaltă, stătea, privind peste cetate, statuia Prințului Fericit. Strălucea prințul din creștet până-n tălpi în poleială de aur curat, ochii lui erau două safire luminoase, iar la mânerul spadei un mare rubin își juca apele sângerii. Și toată lumea rămânea uimită la vederea lui. ― E frumos ca un cocoșel-de-vânt, își dădu odată părerea unul din Consilierii orașului, doritor să se ducă vestea despre priceperea sa artistică. Nu însă și la fel de folositor, adăugă el, de teamă să nu-l creadă oamenii cu capul în nori, așa cum nici nu era din fire. ― De ce nu poți să fii și tu ca Prințul Fericit? întrebă o mamă grijulie pe băiețelul ei care plângea după luna din cer. Prințului Fericit nu-i trece niciodată prin minte să plângă pentru fitece. ― Bine că mai e și-un fericit pe lumea asta! mormăi un biet dezamăgit, cu ochii pironiți pe minunata statuie.

― Parc-ar fi un înger, spuneau Copiii Orfelinatului ieșind din catedrală în falnicele lor straie stacojii și curatele lor șorțuri albe. ― Dar de unde știți? se amestecă Dascălul de matematici. Văzut-ați vreunul cu ochii?

― Da, cum să nu, în vis, răspunseră ei, iar Dascălul de matematici se încruntă șii săgetă cu privirea, căci el nu îngăduia copiilor să viseze. Într-o noapte, zbură peste acea cetate un flecușteț de Rândunel. Prietenele lui porniseră, cu șase săptămâni înainte, către țara Egiptului, dar el rămăsese în urmă, îndrăgostit fiind de o Trestie, frumoasă ca nici una pe lume. O întâlnise la început de primăvară, pe când zbura în josul râului după o gogeamite gâză gălbuie, și atât de tare îl vrăjise mijlocelul subțire al Trestiei, încât se oprise locului, ca să-i vorbească. ― Mă lași să te iubesc? o întrebă deschis, căci îi plăcea să meargă drept la țintă, iar trestia îi făcu o plecăciune adâncă. Se pornise atunci Rândunelul să zboare jur-împrejur, mângâind apa cu aripile și stârnind mărunte unduiri argintii. Era felul său de a-i face curte; și așa o ținuse toată vara, cât fu vara de lungă. ― Ce alegere caraghioasă, ciripeau celelalte rândunele.