Acum aproape două mii de ani, din munţii Boemiei până-n malurile Dunării şi de la Tisa până la Marea cea mare, se întindea aşezarea geţilor numiţi şi daci, ale căror seminţii se deosebeau de toate celelalte prin isteţimea şi vitejia lor. Ei se rugau unui singur zeu, anume Zamolxis, care le dăruia după moarte viaţa cea veşnică. Dacii se îndeletniceau îndeosebi cu agricultura folosind aşa-zisul brăzdar de fier, născocit de ei. O bună parte creşteau vite, iar altă parte erau meşteşugari. Cu timpul, când schimburile de bunuri luaseră un avânt mare, se iviră neguţătorii şi, odată cu ei, monedele, între care trebuie să pomenim denarul roman de argint. Nobilii daci, tarabostes, au ajuns într-o vreme o clasă care va exploata sângeros pe oamenii de rând – comati – din ce în ce mai numeroşi. Astfel, spre sfârşitul secolului al II-lea î.e.n. în partea de sud-vest a Transilvaniei – având în mijloc munţii Orăştiei – un însemnat număr de triburi s-au contopit, adăugându-li-se apoi şi alte triburi dacice transilvănene. În aceste împrejurări, s-a putut înjgheba cel dintâi stat dacic.

Primul rege al acestui stat a fost Burebista, care se urcă pe tron în anul 82 î.e.n. Fiind ajutat de marele preot Deceneu, el izbuti să închege temeinic triburile atât din zona munţilor Carpaţi, cât şi pe cele din Oltenia şi Moldova de astăzi, înălţă câteva rânduri de fortificaţii şi după multă străduinţă reuşi să aducă la ascultare toată populaţia aşezată între hotarele ţării sale. Burebista se dovedi, totodată, un rege luminat şi energic.

În primul rând supuse toate triburile celtice care se iviseră la graniţa de nord-vest, apoi se întoarse cu grijă asupra primejdiei romane care ameninţa Dobrogea aflată la hotarul răsăritean al Daciei. După o campanie militară care se prelungi vreme de trei ani, Burebista cuceri malul pontic de la Olbia (gurile Bugului) şi până la Apollonia (Bulgaria). În urma acestor biruinţe, hotarele Daciei se lărgiră mult, de la Dunăre şi munţii Slovaciei până la Olbia şi din Carpaţii de nord până la munţii Balcani. Iată de ce o inscripţie elină îl consideră pe Burebista ca fiind „cel dintâi şi cel mai de seamă rege al Traciei”. Dar o parte din aristocraţie unelti să-l scoată din scaun. Şi astfel, Burebista, primul rege al Daciei înjghebate de el, căzu răpus de o mână ucigaşă în anul 44 î.e.n. După moartea sa, statul dacic începu a se destrăma păstrându-şi fiinţa principalul nucleu numai pe pământul Transilvaniei. De aci încolo, veni pe firul timpului la cârma Daciei un rând de regi, precum Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorilo (tatăl lui Decebal), Duras-Diurpaneus (unchiul lui Decebal) şi, în fine, Decebal însuşi. În vremea acestui rege mândru şi viteaz, ţara Daciei ajunse înfloritoare. Locuitorii munceau ogoarele, îngrijeau viţa-de-vie al cărei must le veselea truda, făceau unelte şi odoare din aurul şi argintul pe care îl scoteau din belşug scormonind măruntaiele munţilor, numiţi astăzi Apuseni. În părţile dinspre Dunăre şi Mare, dacii ajunseseră cei mai îndemânatici pescari. .